Muzeul Național al Pompierilor are nevoie de un spațiu mai mare de expunere. Exponatele există, le-ar mai trebui doar un „ambalaj“ mai mare și mai larg, actualul muzeu fiind complet neîncăpător.
Text: Dan Athanasiu. Foto: Radu Chindriș
Pompierii, ca orice militari, țin la istoria lor și la faptele de arme ale înaintașilor, așa că, în paralel cu înnoirea parcului de vehicule (vizibilă de către oricine), există intenția de a promova și tradițiile branșei. Nu puțină lume cunoaște măcar după nume Muzeul Național al Pompierilor din București, Foișorul de Foc, care chiar are o frumoasă colecție de exponate. Spre deosebire de alte genuri de muzee, aici au ce vedea și cei pasionați de istorie, de arhitectură, dar și de tehnică.
Numai că în turn nu au încăput decât vreo câteva trăsuri-scară și niște pompe manuale, așa că iubitorii mașinilor de pompieri trebuie să se mulțumească doar cu niște machete și fotografii. În această direcție lucrează în prezent (august 2012) Col. Lucaciu și muzeograful Vasile Bălan: pregătirea unui muzeu al pompierilor cu adevărat cuprinzător. Îi va lipsi farmecul Foișorului de Foc, ridicat în anul 1892, dar, datorită unor exponate mai numeroase și mai impunătoare, se speră la un mai mare aflux de vizitatori. Până atunci, noi am avut privilegiul de a pătrunde în două dintre garajele în care sunt depozitate în jur de 20 de autospeciale de pompieri.
În mijlocul Capitalei, într-un vechi cartier, pătrundem în curtea unei școli, apoi pe o poartă dosnică și ne trezim în fața unei magazii cu pereții scorojiți și două uși din lemn. Domnul Bălan descuie cu grijă lacătul, iar noi pătrundem încet, precum Aladin în peștera cu bogății. Nu strălucesc nici pietre scumpe și nici metale prețioase, dar totuși fețele ni se luminează. Militărește, stau parcate frumos, unul lângă altul, zece camioane roșii. Sunt nemișcate de 20 de ani, și de atunci nu au mai văzut soarele sau ploaia. Chiar și modul în care au fost așezate într-un spațiu atât de strâmt, la două doar palme unele de altele, este un mister pentru noi. Cineva, cândva, a vrut să transmită generațiilor de după el toate aceste bogății, dar, neavând posibilități mai mari, le-a înghesuit pe unde a putut. Din fericire, lumea a uitat de ele și astfel s-au păstrat intacte.
Conștient de faptul că totul era încremenit de zeci de ani, deschid cu respect ușa unui SR 132. Nici măcar nu scârțâie! Mirosul de haine ude s-a dus de mult, la fel și cel de benzină de 75, dar parcă tot mă aștept să aud pe cineva certându-mă pentru că l-am deranjat. Dacă stau și mă gândesc bine, suntem de-o seamă. „Ce mai faci colega? Ai avut mare noroc că ai nimerit în magazia asta, altfel erai de mult oale și ulcele, mai corect zis Gelly și Great Wall!“ Vorbesc singur în cabina acestei autospeciale, căci pe locurile din spate nu este nimeni. Mașina se află într-o stare foarte bună și mai ales completă, ceea ce-i cel mai important pentru vehiculele istorice. Puțină rugină se vede pe ici, pe colo, dar, dacă și partea mecanică e la fel de bună, probabil că am putea ieși la o plimbare.
