Home MagazinReportaje Dacia MD87 – Povestea incredibilă a Daciei cu motor central

Dacia MD87 – Povestea incredibilă a Daciei cu motor central

de Alin Ionescu

În industria auto românească din perioada comunistă a României au existat câteva realizări remarcabile ale unor ingineri români care au îndrăznit să viseze dincolo de limitările tehnologice ale perioadei. Atunci, totul trebuia să fie bazat pe mecanica mașinilor românești. Importurile de tehnologie străină ieșeau din discuție, iar finanțarea unor astfel de proiecte era greu de obținut. Cu toate acestea, entuziasmul și dârzenia unor ingineri a dus la materializarea unor prototipuri și chiar modele realizate în serie redusă, precum ARO 16 (Oltcit pe șasiu de ARO 16 – un singur prototip realizat), ARO 12 (Dacia Break pe același șasiu de ARO 10 – model produs într-o serie mai mică de zece exemplare) și Olda (Oltcit cu grupul motopropulsor de la Dacia 1300 – prototip expus în Canada). Chiar și Dacia 1410 Sport, fabricată într-o serie de 5500 de exemplare, între 1981 și 1981, la IATSA Ștefănești, face parte din această categorie de modele concepute artizanal. Însă, dintre toate aceste proiecte idealiste, cel mai spectaculos rămâne de departe prototipul Dacia Sport MD87, realizat de inginerul Nicolae Cosmescu, pe baza mecanicii Dacia.

Primele proiecte inedite

Nicolae Cosmescu, astăzi în vârstă de 69 de ani, absolvent al Facultății de Autovehicule Rutiere, și-a început cariera de inginer la CCSITA, Centrul de cercetare și proiectare al uzinei Dacia, în calitate de proiectant la Atelierul de caroserii. „Acolo am aflat ce înseamnă cu adevărat proiectarea pieselor de caroserie, ceea ce mă preocupase din timpul studenției. Nu are nimic de-a face cu clasica proiectare a pieselor mecanice. E dificil, dar seducător, dacă-ți place“, își amintește dl Cosmescu. Primul proiect în care a fost implicat a presupus adaptarea mecanicii utilitarei Renault Estafette pe o caroserie a furgonului românesc TV12. „A fost o provocare dificilă, dar rezolvată cu succes. Din păcate, ca majoritatea proiectelor, nu a fost transpus în fabricație“.

Un alt proiect pe care l-a coordonat la începuturile sale la CCSITA a fost realizarea unui autoturism Dacia cu șase uși și trei rânduri de scaune. „Și ca totul să fie captivant, caroseria era fără acoperiș! Asta mi-a adus o primă mai mare decât salariul, însă nu rușinos de mare“, își amintește amuzat.

După o perioadă de 6–7 ani petrecută la CCSITA, tânărul inginer piteștean a fost detașat la IATSA, unde urma să materializeze ideile directorului general al fostei Centrale de Autoturisme din Pitești, cel care avea să fie supranumit „patriarhul industriei auto românești“, Simion Săpunaru. „La IATSA a fost creat un atelier pentru așa ceva, dar cu dotări sumare, specifice activității de service. Realizarea acestora acolo (Dacia cu punte spate de Oltcit, caroserie de Dacia cu geamuri curbe, fără ramă) a fost dictată de aglomerarea atelierului de la CCSITA. În plus, lucrând la marele plan al caroseriei de Dacia Sport (desen scara 1:1, în trei vederi, cu secțiuni din 100 în 100 mm), am fost implicat și în punerea la punct a fabricației caroseriei acestui model.“ Tot atunci s-a ocupat și de realizarea Daciei Maxibreak – un model Dacia Break cu ampatament alungit și locuri pentru opt persoane, care a fost produsă într-o serie extrem de redusă.

Însă toate aceste proiecte au fost doar niște pași către cea mai mare realizare a sa. Visul încolțise încă din copilărie, după cum își amintește astăzi Nicolae Cosmescu: „Ideea de a realiza un automobil cu motor central spate mi-a venit pe la… 14 ani. O idee utopică pentru acele vremuri și pentru vârsta mea de-atunci. Dar m-a urmărit tot timpul. Mi-a venit citind în L’Humanité Dimanche un interviu cu Henry Ford al II-lea, în care vorbea despre modelul GT 40 în cadrul duelului Ford-Ferrari. Fotografia mașinii pur și simplu m-a cucerit, iscând o pasiune arzătoare“.

Un vis care capătă formă

În 1986, când i-a fost încredințată și conducerea echipei de raliuri IATSA, inginerul piteștean a îndrăznit să viseze din nou la o mașină românească cu adevărat sportivă, cu motorul dispus central. „Ideea de bază a fost să folosim aceeași structură pentru a putea utiliza cât mai multe repere, așa cum erau ele în fabricația de serie. Un automobil ușor realizabil.“ Așa că proiectul a fost creat pe baza caroseriei de la Dacia 1410 Sport, tăiată la jumătate, după stâlpul portierei, căreia i-a fost atașată în spate încă o secțiune frontală, de la o altă mașină, cu grupul motopropulsor plasat acum central și puntea față devenită punte spate în noua configurație. „Am pornit, după cum era nivelul tehnicii de atunci, cu realizarea unui plan carosier la scara 1:5, cu plasarea unui manechin bidimensional, fapt ce mi-a permis să stabilesc dimensiunea traversei din spatele scaunului și poziția panoului spate. În baza lor, am desenat riguros caroseria, respectiv o secțiune a acesteia exact pe mijloc, tot la scara 1:5. Astfel, am putut plasa fosta parte frontală, ceea ce m-a ajutat la determinarea ampatamentului. Ecartamentul era la fel în față și în spate.“

Pentru că viza un model cu un comportament dinamic previzibil și ușor de controlat, inginerul a avut în vedere și repartiția maselor pe punți, redistribuind unele repere pentru a echilibra mașina. „În general, astfel de mașini, când nu sunt modele de foarte mare performanță, au un raport apropiat de 50/50%. Pentru a ajunge la asta, am plasat roata de rezervă în locul motorului și rezervorul în zona cutiei de viteze (atunci când motorul era în față). La cântărire, raportul nu diferea mult. Dacă aș fi avut posibilitatea de-a realiza capota spate din fibră de sticlă, ar fi fost și mai bine.“

Deși obiectivul a fost să se integreze cât mai multe piese deja existente, prototipul a avut nevoie și de câteva repere realizate special: panoul posterior, traversa acestuia, extensiile lonjeroanelor care legau cele două mașini – și realizau astfel un adevărat tunel sub planșeu, prin care treceau conductele de apă, timoneria transmisiei și cablul de ambreiaj – întreaga zonă posterioară a caroseriei, capota spate, stâlpii, masca față, „ochelarii“ farurilor și spoilerul. În plus, capota frontală a fost decupată pentru a îmbunătăți admisia de aer și aerodinamica.

Numele mașinii a fost ales tot de Nicolae Cosmescu și indică nota personală pe care a acordat-o proiectului. Denumirea „MD87“ este compusă din inițialele prenumelor soției și fiului, Monica și Dragoș, și anul pentru care programase lansarea producției de serie, 1987.

Proiectul s-a materializat „într-o încăpere improvizată în cadrul Atelierului de recondiționări, în care era plasată o richtplatte, pe care s-au montat suporturile și elementele de centrare necesare realizării caroseriei. Am avut doi tinichigii de foarte mare talent, regretatul Vasile Neguț și Ion «Sorin» Popescu. Plus un mecanic și un electrician de același calibru, Ion Cojocare și Dumitru Bănceu. Este firesc să le dau numele. Toți au lucrat sub directa mea îndrumare, fiindcă eu concepusem mașina cap-coadă. Cu detaliile de rigoare. De notat că modelul, la 3 luni de la demararea realizării, a ieșit din atelier cu mijloacele proprii. Ca oricare mașină“.

La volanul propriei creații

Când își amintește prima ieșire la volanul Daciei Sport MD87, inginerul piteștean este cuprins și astăzi de emoții. „A fost un vis realizat. Am ieșit din atelier însoțit de mecanicul care se ocupase de ea. Am trecut de poarta întreprinderii și ne-am întins la drum. Totul a fost OK, inclusiv comanda cutiei de viteze, care îmi crease multe insomnii până am găsit soluția. Pentru că nu aveam nimic din care să mă inspir pe-atunci, nici măcar transparențele altor modele găsite în revistele franțuzești de automobile.“ După primele teste, nu au fost necesare alte intervenții asupra mașinii, cu excepția înlocuirii bieletelor (foste de direcție) cu unele de la Oltcit, care erau reglabile.“

Creatorul Daciei MD87 este și cel care i-a ales culoare roșie: „Pe atunci, existau două vopsele roșii: de Dacia și de Oltcit – care era ceea ce voiam, ceva mai spre Ferrari. Șeful de atelier a dus-o la vopsitoria Daciei Sport. Doar că, atunci când a revenit… era un roșu Dacia. I-am cerut să o revopsească, să fie roșu Oltcit“.

Dacia Sport MD87 și-a făcut primele apariții la raliuri în toamna anului 1987, când a fost forlighter în mâinile pilotului Ionel Mălăuț, după cum își amintește dl Cosmescu: „Toate drumurile de pământ ale traseului erau puternic îmbibate cu apa ploii căzute în ajun. În asemenea condiții, un astfel de model glisează spectaculos. Cu toate acestea, Mălăuț l-a adus intact la sosire“. Oricum, piloții vremii nu s-au înghesuit să conducă spectaculosul prototip argeșean, îngrijorați de configurația ine­dită și de teama de a nu accidenta o mașină-unicat.

Apogeul și sfârșitul

Nicolae Cosmescu a continuat să perfecționeze mașina, în 1988 adăugându-i „o nouă capotă spate din fibră de sticlă, cu un eleron mare. Așa a devenit Evo 2“. Însă cea mai spectaculoasă modificare a fost cea din 1991, când mașina fost restilizată substanțial. „Am plonjat fața, am reluat fosta capotă spate, cu acel eleron de mari dimensiuni.“ Un detaliu inedit au fost și farurile escamotabile, acționate de o pereche de motorașe de la ștergătoare. „Acesta a fost Evo 3. Ultima versiune a Daciei Sport MD87.“

Povestea zbuciumată a Daciei Sport MD87 avea să se încheie însă odată cu plecarea lui Nicolae Cosmescu de la IATSA. Mașina, proprietate a întreprinderii, a rămas inițial abandonată în curte, o perioadă, după care a dispărut odată cu descentralizarea instituției. Întrebat astăzi dacă, în eventualitatea în care i s-ar oferi tot suportul tehnic și financiar, ar mai fi dispus să facă încă o Dacie Sport MD87, bătrânul inginer a răspuns cu mult entuziasm: „Ar fi fabulos! Nu aș ezita nicio clipă!“

***

Din păcate, domnul Nicolae Cosmescu s-a stins din viață în vara acestui an. Pe lângă aportul pe care l-a adus industriei auto românești, a fost membru  al Ligii Scriitorilor Români și jurnalist auto.

Una dintre cărțile sale – „Așa am devenit legende” – este o poveste despre lumea raliurilor și despre o echipă devenită legendară la confluența anilor ’80 cu ’90, IATSA Pitești, pe care Nicolae Cosmescu a condus-o în perioada ei de glorie.

Echipa de raliuri IATSA Pitești a fost campioană națională la echipe în 1988 și 1991, iar în anul 1988 a câștigat și Trofeul „Dacia Sport”. Nicolae Cosmescu a condus echipa între 1986 și 1993, când aceasta s-a desființat. Articolul publicat în revista Auto Motor și Sport de mai despre Dacia MD87 este ultimul de acest gen realizat cu suportul dumnealui.
Drum lin prin ceruri, domnule Cosmescu!

Foto: Nicolae Cosmescu

Articole similare

Comentați?

* Acest formular stochează date doar la cerere și doar pentru popularea automată a formularului cu datele dvs, la următoarea vizită. În cazul stocării la cerere, date nu sunt procesate sau utilizate în alt scop.

Acest site utilizeaza "cookies". Accept Ce înseamnă "Cookie"?