Este minunat să poți pleca la drum oricând și în orice direcție dorești. Dacă te bazezi pe un vehicul precum Hyundai Santa Fe, ai toate șansele ca expediția să se desfășoare fără surprize neplăcute, cel puțin în privința mașinii.
Text: Dan Athanasiu. Foto: Radu Chindriș
Chiar în Postul Paștelui, auto motor și sport împreună cu National Geografic Traveler, s-a organizat din nou, de data asta pentru o tură la câteva dintre mănăstirile din Vâlcea. Zona din nordul orașului Râmnicu Vâlcea are o mare densitate de lăcașuri ortodoxe, multe datând de aproximativ cinci veacuri, unele refăcute, altele năruite și uitate. Unele ascunse, altele aflate chiar în văzul tuturor, iar NGT a vrut să afle cauza acestei densități peste medie. Concluziile colegilor legate de subiectul respectiv le veți găsi în revista lor.

Prima tiparniță din Țara Românească a funcționat de pe la 1500, la mănăstirea Bistrița. Cea mai veche tipăritură cunoscută din această regiune este Liturghierul lui Macarie, în limba slavonă. Mănăstirea Bistiţa are în grijă peștera Sfântului Grigorie Decapolitul.

„Mâna sacrilegă a celor de neam bun, dar rău obișnuiţi, n-a cruțat nici aceste sfinte locuri, căci nu e chip de sfânt, nici colţ de lature pe care să nu vezi sute și mii de iscălituri ale acelora care, prin acte de tot felul, vor să-și eternizeze numele“ – scria despre peștera Sfântului Grigorie Decapolitul Meletie Răutu în Monografia eclesiastică a judeţului Vâlcea, 1908. Degeaba ne tot cântăm Deșteaptă-te române! de un veac și jumătate.
În ce ne privește, de data aceasta, ne-am bazat în călătorie pe un Hyundai Santa Fe destul de proaspăt, ultimele noutăți legate de el datând din a doua parte a anului trecut. În privința organizării, n-am mai dormit în cort la marginea codrului, n-am mai făcut baie în vreun pârâu și nici n-a mai fost nevoie să mâncăm din rucsacuri, ci ne-am îndestulat cu ospitalitatea maicilor. De post, desigur! Să te duci la culcare și să te trezești după orarul slujbelor și cu sunetul de toacă sub fereastră sunt experiențe puternice pentru orice turist orășean neobișnuit cu pelerinajele religioase. Nici ospețele cu ghebe, supă cu găluște, pâine de casă, iahnie de fasole, varză acră, cozonac și apă din Izvorul Tămăduirii nu sunt lucrurile obișnuite de care avem parte în delegații. Ce păcat însă că nu mâncăm astfel de bucate mai des! Cine ar mai avea atunci nevoie de junk food din 30 de lei diurnă?

Găluște de două feluri, fasole de două feluri, ciuperci de două feluri, murături de două feluri, cartofi de două feluri, prăjituri de două feluri, apă sfinţită și zeamă de varză. Oh, Doamne!
În ziua plecării de acasă, tot ce știam despre noua expediție era că meteorologii anunțaseră alte ninsori de primăvară în toată țara. Nu știam nici traseul și nici nu făcusem în vreun fel cunoștință cu cel mai nou Hyundai Santa Fe – ca responsabil cu volanul, am vrut ca totul să fie o aventură cât mai autentică. De o aventură în necunoscut am avut parte chiar înainte de a ieși din București, când am fost nevoiți să ne oprim să alimentăm cu motorină. Oare cât de mare o fi rezervorul? Cât o costa un plin? Cu ce mai era în rezervor și cu 300 de lei s-a umplut, iar noi am putut porni liniștiți la drum.
Acum 10–11 ani, când scriam despre primele Santa Fe sosite în România, îmi puneam întrebarea: Cine mai are nevoie de o astfel de mașină coreeană, când este plină lumea de constructori japonezi și americani de mașini de teren adevărate, nu crossovere? Cu aspectul său insipid, cu mult plastic ieftin în interior, Santa Fe a fost pe gustul americanilor, vânzându-se în număr foarte mare. Cumpărătorii europeni, atât cei de tot-terenuri, cât și cei de autoturisme de oraș, l-au privit inițial cu neîncredere, însă anii care au urmat au dovedit că previziunile Hyundai au fost corecte. La noi, și-a clădit încet o carieră de vehicul care nu vrea să se strice, fiind printre primele mașini care veneau cu o garanție de 3 ani.
Aventură în Carpați
Cam acesta este și singurul lucru rămas în comun cu actuala generație Santa Fe, perioada lungă de garanție. Care și ea s-a îmbunătățit acum, până la 5 ani. Instalat la volan, nu recunosc nimic din aerul precedentelor două serii. Este cu totul altceva. Atât în materie de ergonomie, de calitate a materialelor, dar și referitor la soluțiile alese pentru comutatoare și cadrane, totul pare din alt film. Adio, stilului nepretențios american. Doar sigla de pe volan ne aduce aminte că ne aflăm într-o mașină coreeană, și nu una japoneză. Dacă vor continua cu îmbunătățirea calității designului și execuției, n-ar fi exclus ca Hyundai să-și facă planuri pentru o marcă de lux precum Lexus sau Infiniti. Este adevărat că versiunea de echipare pe care am primit-o, denumită Premium, costă 38.000 de euro, și nu îmi dau seama ce i-ar mai fi putut fi adăugat – detalii folositoare cu adevărat, nu gadgeturi.
Fiindcă și în exterior, a câștigat câțiva centimetri în plus față de predecesorul său, spațiul interior a devenit mai mult decât suficient pentru o echipă de excursioniști ca noi. Fiecare se instalează confortabil pe scaunul ori „canapeaua“ sa, având la dispoziție câte o priză de 12 V pentru nelipsitele telefoane descărcate. În portbagajul de aproape 600 de litri intră ușor trei rucsacuri, o trusă foto și două trepiede. Chiar dacă nu era la vedere, mașina noastră avea inclusiv roată de rezervă normală. Detaliu pe care l-am notat cu un mare plus, fiindcă, atunci când pleci pe coclauri la zeci de kilometri de cel mai apropiat magazin care oferă anvelope 235/55R19, este bine să ai cu tine o roată identică totuși cu celelalte patru. Dacă stă ascunsă când nu ai nevoie de ea, cu atât mai bine.
Următoare impresie de bine a fost zgomotul interior. Pe autostradă, la 100 km/h nu se aude nimic, la fel la 120 și 140 km/h, pasagerii încă pot vorbi normal unii cu alții și pot asculta muzică la un nivel civilizat. Abia peste acest prag, încep să se facă simțite zgomotul aerodinamic, motorul diesel și cele patru anvelope de iarnă, plus transmisia 4×4. În bună parte datorită reușitei insonorizări se poate călători cu Santa Fe pe autostradă ore întregi, fără ca pasagerii să simtă oboseala. Designerii coreeni au reușit să obțină un coeficient aerodinamic de numai 0,34, din care cauză și consumul de motorină este relativ mic. Constructorul anunță 5,5 l/100 km în ciclu extraurban, dar noi am obținut la peste 130 km/h cu un litru mai mult.

La baza parcului naţional Buila-Vânturariţa se află cariera de calcar de la Costeşti, un loc care arată de parcă ar fi de pe altă planetă.
Dacă răsfoim prezentarea Hyundai, găsim termeni precum „Fluidic Sculpture“ sau „Storm Edge“, de parcă am citi programul unei expoziții de artă modernă. Am remarcat totuși că formele sale dau bine deopotrivă în București, prin anumite locuri de parcare cu fițe, cât și în curtea mănăstirilor. Nu spunem că n-am fi întâlnit și pe la mănăstiri mașini scumpe. Este ciudată alăturarea, însă e meritul designerilor săi că formele lui Santa Fe se potrivesc oriunde, fiind tot atât de discretă în anumite circumstanțe pe cât este de puternică în altele. Realizarea are efecte favorabile pentru ochii și confortul cumpărătorilor, pentru siguranța celor dinăuntru și dinafară, dar am găsit și aspecte cu adevărat practice exact acolo unde nu te aștepți. În general, atunci când te urci sau cobori dintr-o mașină, trebuie să fii atent să nu ștergi pragurile cu pantalonii, însă Santa Fe oferă o soluție banală și totodată foarte eficientă: ușile îmbracă pragurile.
După mai multe sute de kilometri petrecuți la bordul lui Santa Fe, ne dăm seama că Hyundai a ținut seama de preferințele clientelei europene în materie de performanțe dinamice, cel puțin la fel de mult cum a făcut-o în cazul amenajărilor interioare. Frânele, suspensiile și sistemul de direcție sunt setate după gusturile noastre și, desigur, după condițiile aglomerate de trafic din Europa. În interior, drumul se simte ca într-o mașină de familie, balansul puternic pricinuit de gropi sau viraje și caracteristic SUV-urilor de peste Ocean fiind în mare parte eliminat. Până nu de mult, șoferii care puneau mare preț pe manevrabilitate sau comportament rutier nu aveau ochi decât pentru modelele europene și punctual pentru cele japoneze. Îi anunțăm acum că oferta din care pot alege s-a extins cu încă o marcă.

Troiţa din parcul naţional – o construcţie foarte nouă, în amintirea de soldaţilor morţi prin aceste locuri
Pe drumuri bune, Santa Fe are doar tracțiune față, dar, pe măsură ce senzorii ABS detectează că roțile au diferențe de viteze, cuplul motor se redistribuie între puntea față și spate până la proporții egale. Până când n-am ajuns să urcăm pe un drum forestier acoperit cu zăpadă, nici n-am băgat bine de seamă ce se întâmplă pe sub mașină, ci am lăsat electronica să-și facă treaba așa cum a fost programată. Când drumul a devenit mult prea greu pentru a lăsa lucrurile să meargă de la sine – a se citi drum forestier, în urcare, cu zăpadă groasă –, a trebuit să apăsăm câteva butoane. Decuplarea controlului tracțiunii și blocarea diferențialului central (raportul fix este de 50/50%) au făcut posibilă punerea din nou în mișcare, cu toate că zăpada era mai mare decât garda la sol. Ce-i drept, în aceste condiții de tracțiune, computerele lui Santa Fe nu permit rularea cu viteze de peste 35 km/h. Nici nu am fi avut unde, decât poate dacă am fi vrut să decolăm de pe vreo cornișă, dar este bine de știut că noul SUV nu te lasă să greșești. Nu ne-a lăsat să greșim nici pe drum asfaltat, atunci când vroiam să schimbăm treptele manual într-un mod nesăbuit, în programul Sport. Pentru oraș, programul automat e perfect, treptele fiind schimbate la turații cât mai apropiate de 1500 rpm.
Printre sistemele de ajutor ale șoferului există, în premieră, și așa-numitul Flex Steer, sistem ce permite setarea direcției în funcție de efortul pe care vrea să-l depună cel care conduce, alegând între trei trepte: Normal, Sport și Confort. Oricum, există prea multe sisteme de ajutor și de confort (și de control asupra șoferului) pentru a le trece măcar în revistă pe toate. Cele mai multe sunt bine-venite, dar sunt și altele care piuie sau bipăie prea des dacă nu ești cuminte. Cei doritori să afle mai multe pot să ia manualul utilizatorului și să citească despre toate funcțiile – „volumul“ are în jur de 1000 de pagini și împreună cu manualul de navigație ocupă jumătate din torpedou. În mașina noastră, am găsit doar o versiune în limba engleză, dar e de la sine înțeles că toți cumpărătorii români vor primi un „tom“ în limba română, pe care îl pot studia în expedițiile lor în afara rețelelor GSM.

Tracţiunea integrală cu diferenţiale (auto)blocante și un set de anvelope de calitate sunt aur curat când trebuie să te descurci singur pe zăpadă.
Traseul expediției nu a acoperit o suprafață foarte mare, însă a presupus în bună parte mersul în zigzag, de la o mănăstire la alta, de la un schit la altul, pe sub poalele munților Căpățânei. De la Râmnicu Vâlcea, am virat spre est, pe DN 67, către Târgu Jiu, apoi, din Costești, am schimbat direcția spre nord, în amonte pe râul Bistrița, iar după aceea, din nou spre est, către Valea Cheia și din nou spre nord, până pe la 1200 m altitudine, aproape de rezervația Buila-Vânturarița. Am poposit în acele zile la schitul Iezer (datat din secolul XIII), unde am văzut izvorul și peștera Sfântului Antonie), schitul Pahomie (ridicat în urmă cu 500 de ani, de un postelnic și de un haiduc), mănăstirea Arnota (legenda spune că Matei Basarab, fugărit de turci, și-a pierdut urma într-o mlaștină în ziua de Mihail și Gavril, după care, salvat fiind, domnitorul a asanat mlaștina și a ridicat pe locul acela o mănăstire cu hramul Sfinții Mihail și Gavril), biserica 44 de Izvoare (datează din anul 1701), schitul Pătrunsa (se află în parcul național Buila-Vânturarița), biserica Ovidenia (secolul XV, adăpostește moaștele Sfântului Grigore Decapolitul, actuala biserică fiind reconstruită de Gheorghe Bibescu) și Biserica din lemn de la Grămești (ridicată în 1664).
1000 km cu Hyundai Santa Fe
Sinergiile au făcut ca Hyundai Santa Fe, chiar dacă este un adevărat asiatic, să aibă, la fel ca Mitsubishi Pajero (partenerul nostru din tura trecută), un nume de inspirație hispanică. Dacă e să-l consider a fi debutul unui obicei, atunci ar trebui să încep să caut pentru următoarea escapadă un Gallardo ori, fiindcă echipajul este format din trei membri (subsemnatul, Radu Chindriș și Cristian Lascu, redactorul-șef de la National Geographic), măcar un Eldorado ceva mai vechi.
ams 05/2013











































Comentarii închise.