Au trecut 13 ani de când Radu Rotaru a văzut pentru prima dată acest Opel Rekord C din 1969, care avea să-i cucerească inima. A avut nevoie de 3 ani pentru a-l cumpăra și de alți 10 pentru a-l trece printr-o restaurare. Iată o poveste de dragoste cu o mașină din vremurile în care Opel reprezenta altceva…
Care este primul model la care îți fuge gândul când spui Opel? Mokka? Astra sau Insignia? Sau să fie Corsa, singurul model din gamă care își păstrează numele sub care a debutat acum câteva decenii? Cert e că Opel, unul dintre cei mai vechi constructori europeni, a trecut prin multe schimbări. A început să producă automobile pe cont propriu în 1906, pentru ca în 1929 să fie cumpărat de General Motors. Au existat mai multe perioade de aur pentru marca germană, dar și altele de declin, cea mai recentă ținând brandul într-un continuu colaps financiar timp de 20 de ani, între 1999 și 2019. Asta a făcut ca General Motors să renunțe în cele din urmă la Opel, care, în 2017, a ajuns la francezii de la PSA, iar toate modelele din Rüsselsheim folosesc sau vor ajunge să folosească platforme comune cu Peugeot și Citroën. Preluarea fost un succes, marca devenind din nou profitabilă, iar viitorul acesteia arată foarte bine.
Însă Opel a însemnat cândva mult mai mult decât reprezintă astăzi. Germanii au produs și mașini cu pretenții, adevărate limuzine de lux sau coupé-uri elegante, concurând de la egal la egal cu constructorii europeni de top, în vremuri în care ierarhia de pe piață era cu totul alta decât cea pe care o cunoaștem astăzi. De exemplu, în anii ’60 Volkswagen încă producea Beetle, BMW abia își revenea după ce fusese foarte aproape de faliment, Ford Europa își găsea stabilitatea după fuziunea dintre diviziile rivale din Anglia și Germania, iar Opel era un jucător important în peisajul european, cu mașinile sale mari, elegante și fiabile. Era o perioadă în care marca germană lansa noi generații la intervale scurte de timp, după rețeta americană, unde mașinile erau revizuite aproape anual. Influența de peste Ocean se simțea și la design, Opelurile fiind reproduceri la scară europeană ale modelelor americane. Gama era compusă din două modele de volum – Kadett (clasa compactă) și Rekord (clasa mare) – și trei modele de lux – Kapitan, Admiral și Diplomat.
Primul Opel care a purtat numele „Rekord“ a debutat în 1953, fiind un urmaș al modelului interbelic Olympia, (care avea să revină în gamă în 1967, ca o versiune mai bine echipată a lui Kadett) și a schimbat nu mai puțin de șase generații până în 1966, când a intrat în scenă Opel Rekord C, modelul prezentat în acest test. Produsă timp de 5 ani, până în 1971, a fost cea mai de succes generație lansată până la acea dată, fiind comercializată în 1,2 milioane de exemplare și devenind rapid o prezență obișnuită în peisajul automobilistic al acelor ani. A fost o mașină apreciată pentru interiorul spațios și confortabil, pentru gama de motorizări fiabile și puternice, dar și pentru designul remarcabil, cu influențe americane, rămânând în istorie pentru linia sa laterală care amintea de forma sticlei de coca-cola, o modă foarte populară la mașinile produse în SUA în acea perioadă.
Rekord după Rekord
Aceleași forme l-au sedus și pe Radu Rotaru, care a văzut pentru prima dată acest Opel Rekord din 1969 când s-a intersectat cu el în traficul din București. Se întâmpla în 2008, iar Radu conducea pe atunci un alt Rekord, din 1966, albastru, care suferise însă numeroase modificări făcute de foștii proprietari și care avea nevoie de multă atenție și mulți bani pentru a fi adus la gloria de altădată. „M-am intersectat în trafic cu o nălucă roșie, undeva prin Pantelimon. Am întors pe linia de tramvai, acompaniat de dulci înjurături, dar nu am reușit să o mai prind. Am căutat-o apoi pe străduțe multe seri, fără să o găsesc.“ Poate că altcineva ar fi uitat de întâmplare, însă pentru Radu găsirea mașinii a devenit prioritară. „Nu prea mai puteam dormi, eram cu gândul la forme și la strălucirea elementelor nichelate, care parcă îmi făcuseră cu ochiul în trafic. E drept că putea să fi fost doar în trecere prin acea zonă, dar simțeam că trebuia să fie pe undeva pe-acolo… Și-am am găsit-o, după vreo 10 zile de căutări. Era sub o prelată, de aceea nu văzusem roșu în fața ochilor.“
Radu l-a căutat apoi pe proprietar, „nea T“, care conducea Rekordul din 1990. Inițial, i-a cerut suportul într-o nouă tentativă de a-i reda gloria Rekordului său albastru, însă aveau să descopere amândoi că mașina era compromisă de rugină și de modificările prin care trecuse anterior. Așa că nu i-a rămas decât să o vândă în starea în care era și să spere că, într-o zi, va putea să cumpere Rekordul lui nea T, care îi furase inima în trafic. „În primii 2 ani după ce l-am cunoscut, nici nu m-a lăsat să-l mișc. Doar îl pornea și mă lăsa să-l admir static, să-i mângâi volanul și… cam atât.“ După care, într-o zi care nu anticipa nimic, a venit invitația pe care Radu de-abia o aștepta: „Ia hai, dom’le, să ne plimbăm un pic!“
„Un pic a fost un drum până la Fundulea, își amintește Radu. Eu savuram mașina domol, cu 60–70 km/h, iar la un moment dat, m-am trezit că nea T țipa la mine: «Hai, dom’le, dă-i în ea, ce naiba? Calc-o, că poate, eu merg cu ea la mare în fiecare an și zboar㻓 Așa avea Radu să descopere că Rekordul încă putea atinge ușor 140 km/h, iar surprizele aveau să continue: „Nea T m-a pus să iau mâinile de pe volan la viteza aia, iar mașina nu tremura, nu trăgea în nicio parte. După care mi-a zis: «Ce mașini făceau nemții odată…»“
Însă pentru a cumpăra mașina, Radu a trebuit să mai aștepte încă un an. „Probabil că nu se întâmpla nici atunci, însă urma să împlinesc 35 de ani și m-am hotărât că-mi doresc mașina de ziua mea.“ Așa că a trecut la negocieri mai ferme cu nea T, iar în 2011, după 3 ani de când visa la el, Rekordul a intrat în posesia lui.
„Nu aveam garaj, iar pe atunci, lucram undeva în Casa Poporului, așa că vreo 4 ani am ținut-o în subsoluri, sub prelată, ascunsă, contribuind la legenda potrivit căreia sub clădirea Parlamentului ar fi mașini interesante“, spune Radu zâmbind. A împlinit recent 45 de ani, iar cadoul pe care și l-a făcut a fost o recondiționare a Rekordului, care a ieșit recent de la vopsit din service-ul Auto K9. Va urma o restaurare a interiorului, scaunul șoferului fiind vizibil afectat după ce l-a purtat pe nea T, un bărbat corpolent, timp de trei decenii.
Citește și Volvo 122S – Amintiri din copilărie
Caracter de limuzină
Pe măsură ce ascultam povestea mașinii, am început să simt și eu o dorință tot mai pregnantă de a o conduce. Așa că nici n-a apucat bine Radu să mă întrebe dacă vreau să văd cum merge, că eu deja întorceam cheia în contact. Motorul de 1,9 litri s-a trezit la viață vioi, pregătit să-mi arate o față a mărcii Opel pe care nu o mai văzusem. Selectez treapta întâi de la levierul lung de pe podea – care trădează o îmbunătățire de care Rekordul a avut parte cândva pe parcursul vieții, o cutie de viteze cu patru trepte. Original, acesta venise cu o transmisie cu trei rapoarte și comandă la volan. Mașina se pune în mișcare cu ușurință, împinsă de cuplul de 146 Nm al motorului cu patru cilindri în linie alimentat de un singur carburator.
Deși măsoară 4,55 m în lungime, ceea în acei ani corespundea mașinilor de clasă mare, Rekordul cântărește doar puțin peste o tonă, având astfel un raport masă/putere foarte bun. Etajarea scurtă a transmisiei ajută și ea la reprize, care sunt suficient de bune pentru a face față traficului de astăzi. Volanul mare se simte ușor de manevrat, deși direcția este neasistată, iar după câteva minute, mă obișnuiesc cu mașina. Inspirația americană se vede și în modul cum trece nepăsătoare peste denivelări, inspirând un sentiment de mașină mare și solidă, care le lipsește astăzi chiar și unor automobile premium. Încep să înțeleg pasiunea lui Radu, iar după nici 15 minute petrecute la volanul acestui Opel Rekord, îmi trece și mie același gând prin minte: „Ce mașini făceau nemții odată!“
Text publicat în revista auto motor și sport nr. 05/2021
Text și foto: Alin-Alexandru Ionescu
